Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au ales să se stabilească în zone bogate în resurse naturale, în special în apropierea apelor curgătoare, care ofereau atât hrana, cât și apa necesară pentru trai. Localitatea Carcaliu, situată în România, a fost întemeiată către sfârșitul secolului al XVIII-lea de către câteva familii de pescari ruși lipoveni, creștini ortodocși de rit vechi, cunoscuți și sub denumirea de staroveri. Acești emigranți au părăsit Rusia, probabil din regiunile Voronej și Saratov, situate de-a lungul fluviului Volga.
Una dintre primele atestări documentare ale localității Carcaliu apare pe o hartă rusească din 1835. Istoricul român C. C. Giurăscu menționează că această hartă a fost realizată între anii 1828 și 1832. Denumirea “Carcaliu” este o corupție a termenului turcesc “Kará-Kalé”, care se traduce prin “cetate neagră” (de la “Kará” – negru și “Kalé” – cetate, piatră). Înainte de invazia turcilor, localitatea purta numele slavonesc de “Kámena” (Piatră), iar după invazie a primit denumirea actuală.
Populația localității Carcaliu este majoritar lipovenească (rusă). Conform relatărilor, inițial au existat câteva colibe de pescari lângă un pietroi mare (denumit “kámen” în rusă), care poate fi văzut și astăzi. În timp, localitatea s-a populat treptat cu lipovenii fugiți din Rusia. Până în anul 1825, aceștia erau suficient de numeroși pentru a întemeia un sat căruia i-au dat numele de “Kámena”. Turcii au schimbat ulterior denumirea în “Kará-Kalé”.
În vorbirea localnicilor, denumirea slavă “Kámen'” (Камень – «piatră») este încă folosită, iar rușii lipoveni din alte localități din România utilizează și varianta slavă “Kámenka” («piatră»). Această denumire slavă de “Kámenka” este, de asemenea, înregistrată pe harta rusească menționată.